Alb negru sau nuante de gri

E adevarat ca barbatul modern s-a “emancipat” a invatat sa isi lase la lumina emotiile sa zambeasca pana la lacrimi si sa se intristeze pana la lacrimi, sa vorbeasca despre sentimentele lui si sa treaca dincolo de cave-man cu ragete urlete si bataie in masa, dar totodata realitatea masculina e putin mai complexa, imi permit sa spun asta cu riscul de a parea misogin , nu asta e intentia.

Majoritatea ( nu toate) femeile vad viata in alb si negru, interactiunea sociala cu un … sa ii zicem mascul poate sfarsi in 2 directii in functie de teoria hormonului , sau teoria contextuala a gafelor de moment, fie spre o relatie (amic/ iubit) fie spre “baga-te sub o piatra si dispari”. E foarte simplu … acea simplitate oarecum caracteristica barbatilor.

Si totusi ajungand pana la esenta si femeile au devenit jucatoare , suna mai bine termenul in engleza si e putin mai “unisex” dar ne rezumam la romana acum. Da , si lor le place sa se joace si toti jucam acelas razboi , un mare sah in care ne analizam mutarile, incercam sa analizam ce se intampla si uneori ne pica cu tronc si mutam intentionat prost dintr-o placere masochista a sufletului. Am cunoscut femei , nu pentru a dezvolta o relatie, nu pentru a incerca sa “marchez” ci doar pentru a cunoaste… si intr-un final am inteles mentalitatea femeii care joaca in defensiva , am inteles femeile care joaca exclusiv pe atac pe cartea binecunoscuta si brevetata “ajung usor in patul tau daca iti joci bine cartile” , si am cunoscut si femei pe care nu le-am putut si nu le pot intelege … categoria cea mai complexa si complicata care poate sa iti ghemuiasca stomacul, sa iti puna un nod in gat de dragoste sau de sila.

Pentru barbati nuantele de gri sunt importante la inceput cand se pozitioneaza , amic sau iubit, prieten cu beneficii , confident sau poate amant apoi lucrurile devin clare, femeile invata nuantele de gri pe traseu din daruirea unei nopti, o floare plasata la timp sau faptul ca ti-ai amintit o data importanta pentru ea , uneori si ciocolata face minuni. Si in final din alb, negru si multe nuante de gri viata capata culori nebanuite , poate fi roz sau albastra poate fi rosu strident sau galbena si de ce nu turcoaz , numai ca barbatii nu cunosc decat putine culori….

Viata de dupa pom

Uneori nu vezi padurea din cauza copacilor alta data copacii din cauza padurii… oricum ai incerca sa privesti lucrurile te uiti de dupa un pom , cand de o parte cand de alta fara a avea o privire centrala asupra lucrurilor. Nu exista echilibru perfect cum nu exista nici perfectiune.

Dar revenind la oscilarile intre alb si negru intre yin si yang , cred ca fiecare din noi are personalitate multipla, sau personalitati multiple, asta nu e neaparat un lucru rau, dimpotriva ne ajuta sa ne adaptam in viata, sa balansam intre o extrema si alta pentru a ne gasi un echilibru. Si uneri factorul cauzator de balans e intr-adeva in fata noastra poate uneori mai aproape decat ne asteptam sa fie iar punerea lui in miscare chiar intr-un balans mic, genereaza balansuri radicale in vietile noastre. E normal sa fie asa?

Posibil , nu putem trai ca entitati , traim ca grup ca societate, muncim pentru societate si ne comportam dupa opinia majoritatii, prin urmare eu-l ca entitate tinde sa se atrofieze , in felul asta devii susceptibil la adierile din jur. Si da, e important sa le simti , sa poti sa le percepi si pentru cei mai fericiti dintre noi sa intelegi ceva din ele, pentru unii inseamna dezastru, pentru altii schimbare… pentru cei mai putini si saraci cu duhul inseamna evolutie…. CARPE DIEM ? Uneori e imposibil… altfel!

Sah! sau garda la nebun…

Ma intreb destul de indignat care e scopul care ne indruma in viata si bufnesc in ras cand imi vine in minte o replica consacrata , deja celebra “Sa traiti bine!”. Probabil e un alt truism o alta expresie fireasca a ipocriziei contemporante, sau o alta replica trasa de par care da bine si spune cam ce vrei sa intelegi.

Dar adevarul este ca viata este doar un alt joc de sah cand trebuie sa te gandesti extrem de bine daca se merita sa castigi o partida doar cu un pion si un cal pe masa sau merita sa iti conservi din piese in speranta unui final onorabil. In esenta totul se rezuma la consecinte si interese. De ce ai alege mediocritatea compromisului castigator in detrimentul unei remize onorabile? Pentru simplu fapt ca in mentalitatea colectiva locul 2 este egal cu locul n, oricare ar fi asta diferit de prima pozitie.

Prin urmare ne taram prin viata manati de compromisuri, de norme, de principii si alte reguli menite doar sa normalizeze o partida si asa nebuna , care la un anumit moment seamana cu o mare panza da paianjen in care nu intelegi, nu intelegi nimic… si satisfactia suprema numai este castigul ci simplul fapt ca un compromis al tau speri ca va genera un compromis mai mare din partea adversarului.

Dar pana la urma scopul scuza mijloacele ? sau nu? Depinde de scop si depinde de mijloace , depinde ce alegi sa sacrifici si ce nu. Dar in esenta fiecare sacrificiu pe care il faci il faci pe tabla vietii si sacrifici cate putin din tine ajungand la capat victorios si totusi gol su un orizont drastic redus de sacrificiile de pe traseu, fortat de imprejurari sa gandeasca doar prin prisma mutarilor ramase , un eu… mai gol, mai putin om si mult mai ipocrit  pentru un premiu intangibil si de multe ori virtual.

Se merita? Se merita doar sa folosesti fiecare piesa sa faci din ea un instrument colectiv si cu satisfactia in minte ca ai facut nu doar tot ce puteai sa faci ci mai mult decat puteai sa faci pentru a ajunge la capat cu o onoare care conteaza in final doar pentru tine!

Dualitate interumana

“Anyone who trades liberty for security deserves neither liberty nor security”  Benjamin Franklin

In ce context se aplica asta pe relatiile interumane? Pai e simplu toata viata facem alegeri , alegem sa fim de stanga sau de dreapta , alegem sa fim apolitici, alegem sa fim cu cineva sau sa fim lupi solitari, alegem intre alb si negru , intre bine si rau in acceptiunea noastra , de fapt ne pacalim ca alegem nuanta mai deschisa dintre doua nuante de gri.

Dar sa ajungem la citatul de mai sus , cum se muleaza el pe relatiile interumane? Uneori deciziile care le iei nu sunt decizii temporare, sau ma rog , decizii pe un termen scurt , atunci faci un angajament pe un termen cel putin mediu ca iti asumi decizia luata. Asta ar trebui sa fie totul … dar nu e asa . Daca intri intr-un partid si cochetezi cu opozitia esti tradator , daca devii vegetarian si mirosi o bucata de carne esti ipocrit , daca esti intr-o relatie si stai de vorba cu o posesoare de sex frumos esti in mai multe moduri decat credeai.

Si atunci , ar tb sa luam decizii si sa asteptam un timp de gratie in care sa ne inchidem in universuri de sticla, sa privim viata prin ecranul televizorului sau al monitorului si sa oftam facandu-ne complexe si punandu-ne in pielea persoanelor care iau decizii cu avantajul clar al consecintelor vizibile imediat? Nu traim intr-un film si sa nu uitam ca traim… Faptul ca stai departe de decizii dupa ce ai luat o decizie iti mareste securitatea dar iti micsoreaza libertatea, si atunci exista un moment cand fara sa vrei toata securitatea va balansa in libertate, moment in care tot ce ai cladit se face scrum iar ordinea devine anarhie , securitatea devine risc si tu ca individ incepi spontan sa iti cauti o… identitate pierduta…

Urban rush…

Si asa incep sper o serie dar nu imi fac planuri… Vine un moment in viata oricui cand ai revelatia evidentului, atunci e unul din momentele din viata cand te simti bine si prost in acelas timp. Ma uitam la o emisiune de 2 lei pe un post de 2 lei despre longevitate… o femeie trecuta bine de 100 de ani, inca in deplinatatea facultatilor mintale ofera reteta longevitatii: ar trebui sa respirati mai mult.

Ma stramb indignat si schimb postul , mi se pare un argument trivial , de neluat in considerare , cum adica sa respiri ? Ma intorc la gandurile si problemele mele vine seara stau pe terasa si ma uit afara, pun un pahar de whisky in graba trantesc cateva cuburi de gheata si iau un shot nici rece nici cald cand brusc realizez ca sunt grabit, agitat pana la limita stresului, ma opresc si respir si am sentimentul ca am descoperit gravitatia … in cele din urma inteleg!

Plecand de la binecunoscuta expresie “nu te stresa ca faci ulcer” si pana la “respira” e doar o abstractizare a evidentului. Intr-adevar acum respir mai des dar nu mai repede , am timp sa ma uit si in jur sa evadez putin din goana asta care pune stapanire pe fiecare din noi si drumul culmea nu se schimba , nu dispare tot acolo ajungem.

Acum stau si ascult chillout si ma distrez copios privind in jur, da … privesc in jur si ii vad pe toti ceilalti angajati intr-o cursa contra-cronometru de a ajunge la capat … al cui? al vietii probabil… prefer sa ma mai pierd pe traseu ca sa nu ratez la fel de multe …..